Descâlcitorul
poezie | proză | eu


...

Din nou gândul îmi fuge către ea şi în carnea ei mă oglindesc în întreaga mea urâţenie. Este incredibil de atractivă această imagine.
Pe măsură ce scriu îmi dau seama că stăpânesc atât de puţine cuvinte cu adevărat, încât vocabularul meu real se reduce probabil la doar câteva zeci de mii. Cine ar citi aceste rânduri ar putea face un experiment, ar putea vedea că rândurile acestea sunt compuse din câteva zeci de mii de cuvinte, ce par poate mai multe deoarece se repetă mereu în ordini diferite. Ba poate chiar şi aceste ordonări sunt doar câteva zeci sau sute. Eu pot doar să povestesc despre lumea mea unui om, nu pot să-o contopesc total cu a lui, cu a ei. Trebuie să mă opresc din căutarea asta nebună de a mă contopi cu ea, cu mintea femeii mele perfecte, este un paradis de neatins ce mă duce spre nebunie. Imaginea Anei îmi răsare enervant intre irişi şi peretele gri din faţa biroului meu. Nu! Trebuie să las totul foii ăsteia. Trebuie să o fac mireasă a demenţei mele.
Îmi sună mobilul. E tata. Vibratul violent al modelului vechi de telefon trezeşte toată firma din reverie. Se uită la mine enervaţi. Răspund.
- Salut.
- Ce faci, şefu?
- Bine, pe la birou.
- Vii diseară pe acasă ? Hai că ţi-a pregătit mamaia ceva bun.
- O să văd, sper să vin.
- Păi ce te opreşte?
Îmi dau seama că nu ştiu ce m-ar opri.
- Nu ştiu, mai am nişte treabă, îi spun.
- Bine, cum vrei tu. Noi te aşteptam.
- Bine tată.
- Bine şefu.
Închidem.
Îmi amintesc involuntar de o seară recentă petrecută acasă la părinţi. Mâncasem bine ca de obicei iar discuţia cu mamaia fusese un deliciu. Când intrasem în cameră, ea se uita la un film cu Chuck Norris şi mi-a făcut un semn să n-o deranjez. Înţelesesem că intrasem chiar în punctul culminant. Am asistat cu plăcere câteva minute la deznodământ. Chuck i-a bătut. Apoi mamaia mi-a spus:
- Mor după băiatul ăsta. Aşa îi bate el pe toţi...
Am dat din cap.
- Şi mai are şi nişte prieteni, o fată şi un negru, tineri aşa ca tine. Se mai bat şi ei, dar niciunul ca Chuck Norris. Ăsta era de când erai tu mic, mamaie, şi ne uitam noi pe video la casetele alea aduse de tac-tu, mai ştii? Dau din cap că da, apoi urmează o conversaţie savuroasă despre filmele de acţiune. Mă mut apoi în sufragerie, unde tata şi mama sunt bucuroşi să mă vadă. Simt cum îi însufleţesc şi creşte şi în mine pofta să vorbim. Tata mă întreabă ce am făcut la serviciu, îi spun pe scurt. Apoi mă întreabă dacă am mai futut ceva, îi spun că nu. Râde şi îmi spune că sunt papagal şi cădem de acord. Apoi râdem. Începe să depene o poveste despre un faimos prieten de-al lui din tinereţe, Mache "care era un dobitoc". "Şi ne povestea în fiecare luni cum sâmbătă se ducea în Ploieşti la maică-sa şi zicea aşa (tata interpretează cu o voce fomfănită şi nazală, imitându-l cu mult talent): << M-aaam dat jos din treeen... şi (răsuflă ca Mache)... pe peron era o domnişoarăăă brunetă superbăăă... (răsuflă din nou ca Mache). Ce faci, fata mea?, i-am zis. Bine, mi-a zis. Vrei să mergem la mineee?, şi am fost la mine, domnilooor, am dezbracat-ooo şi ne-am futuuut. (Ia un aer şi mai grav şi mai comic, imitând punctul culminant al lui Mache). Prima oară a fost prost, ce-i drept, că eram nefutut de mult... (face o pauză ca Mache), a doua oară bine (îşi adună toată forţa), iar a treia oară shăăău, domnilor >>". Mama râde cucerită de pe canapea, eu râd la fel pe fotoliu. Tata continuă povestea cu propriul ton şi complice nouă: "Mache ne spunea povestea asta în fiecare săptămână. Mai varia. Că nu era brunetă, era blondă, că nu era blondă, ci şatenă (şi dă din mâini ca şi cum n-ar avea nicio importanţă)".
- Mircea!!! se aude din birou.
Îmi dau seama că pentru câteva minute am pierdut contactul cu lumea derulând în minte seara cu părinţii.
- Mircea!!!! mă strigă Ioana şi mai iritată.
- Da!
- Te cheamă Ralu sus. N-auzi? Te strig de un minut!
Bine, mă duc, îi zic.
Închid fereastra ACESTUI word document. În caz că cineva se plimbă pe la calculator, măcar să aibă impresia că lucrez...

...

Romanul "Descâlcitorul" este disponibil în librării.